Visul a inceput in metroul care pleca in jur de 19:50 de la Dristor spre Piata Muncii. “Aaaaathleeeeticccccc….Bilbao!” “lolololaaaaaa”. Rosu. Alb. Veselie si mult entuziasm pe fetele unor basci usor ametiti de aburii berii romanesti. Inima incepe sa pompeze sange mai tare. Deja simt adrenalina. Si imi place al naibii de mult. Probabil si zambesc, dar nu imi dau seama.
Pe drumul spre stadion, aceeasi buna-dispozitie, aceleasi tricouri rosu cu alb, aceeasi agitatie si aceiasi romani iesiti ca la spectacol sa se uite mirati la galagiosii spanioli. Ajung la stadion, imi reperez tinerii jurnalisti si intram pe taramul visului nostru din aceasta seara.
Ne mai invartim 10-15 minute si facem poze, asteptandu-l pe Helmut sa ne duca pe teren. Ma-nvart in cerc, ma uit la steaguri, ma simt mica, preiau din entuziasmul, agitatia si veselia din jurul meu si ma intreb daca am crezut vreodata ca voi putea visa la asa ceva. Apare Helmut, un austriac simpatic si de treaba care ne preia, ne arata spatiile dedicate media (ca deh, tinerii jurnalisti sunt acolo sa isi faca treaba ca niste adevarati jurnalisti) si apoi ne arata drumul spre teren.
Da, asistam la warm-up-ul celor doua echipe de pe marginea terenului. Ajungem in tunelul prin care ceva minute mai tarziu vor trece si cele doua echipe. Inima imi zvacneste din ce in ce mai tare. Inaintam prin tunel si suntem pe teren. Nebunieeeeee!! Nu stiu unde sa ma uit, nu stiu ce sa ascult intai, probabil par mica si speriata in ochii tuturor oficialilor aflati acolo. E incredibil ce se contureaza brusc in fata ochilor mei, in urechile mele. Incerc sa fac cateva poze cu telefonul, pentru ca stiu ca nu voi putea reda celorlalti tot ce simt in momentul asta. Jucatorii se incalzesc, tinerii mei jurnalisti se pozeaza, eu visez. Cu ochii deschisi.
Stam aproximativ 15 minute la warm-up, mergem sa vedem sala unde se va tine conferinta de presa dupa meci, trecem si pe langa copiii escorta pe care numai ce i-am selectat saptamana trecuta si off we are. La locurile noastre. Unde altundeva decat in tribunele de media. Blitzuri, camere de filmat, microfoane, cabluri, ziaristi din toate colturile lumii. Comentatori sportivi, casti, ecrane, laptopuri. Simt ca nu merit sa fiu acolo. Ma copleseste emotia pe care o simt si pentru o secunda uit ca sunt in zona de media si am impulsul de a ma purta ca un suporter adevarat.
Imi revin rapid cand incepe ceremonia de dinaintea meciului. Frumos, foarte bine organizat, impecabil. Intra cele doua echipe impreuna cu copiii escorta, este introdus si ambasadorul UEFA Europa League – Miodrag Belodedici, se termina ceremonia.
Si visul meu urca brusc intr-un rollercoaster. Incepe bine, putin agitat. Un jurnalist ucrainian din dreapta mea ma intreaba daca vorbesc spaniola, ii zic ca da, ma roaga sa-i traduc niste intrebari din engleza, pentru ca tocmai aflase ca interviurile se vor tine in spaniola. Gggoooolllll! Minutul 7. Tocmai am ratat primul gol. Arunc o privire in ecranele ziaristilor din fata mea si vad reluarea. Frumos, Falcao deschide scorul.
Traduc intrebarile rapid si ma concentrez asupra meciului. Cu un ochi pe teren, mi se activeaza spiritul de account si organizator de evenimente si incep sa observ detalii de organizare, armata de oameni care se afla in spatele acestei finale si ma gandesc la coordonarea riguroasa care trebuie sa fi avut loc pentru ca totul sa iasa fara cusur. Cineva scapa pe teren, dar se preda rapid in fata uriasilor de la paza, care sar efectiv peste tanar pe teren.
Tinerii mei jurnalisti iau notite si comenteaza meciul impreuna. O fac ca jurnalistii adevarati, la minut, cu detalii. Ii intreb daca recunosc toti jucatorii dupa numar si de la distanta la care ne aflam. Imi raspund ca da. Atentia ne este atrasa din nou de Falcao care iese dintr-o faza de atac cu al doilea gol. 2-0, minutul 34.
Ceva ma roade. As vrea sa fiu si eu ca toti comentatorii sportivi de acolo. Se misca dintr-o parte in alta, vorbesc unii cu altii, stau in picioare, se agita, reiau fazele, comentandu-le in detaliu. Pentru o clipa imi doresc sa-mi fi luat laptopul cu mine si sa fi realizat un live update. Scot pixul si foile pe care le-am aruncat in geanta inainte sa plec si incerc sa notez macar cateva detalii importante, sa pot sa scriu ulterior. Nu scot decat cuvantul “metrou”. Realizez ca nu are rost, asa ca ma las pagubasa. Oricum, experianta asta sigur nu o voi uita prea curand. Se termina prima repriza. Pauza de suc.
Se reia jocul la fel de frumos. Timpul trece, jocul decurge destul de linistit, mingea ramane in posesia celor de la Atletico Madrid. Bascii fac destul de multe greseli. Au si multe ocazii de gol, dar se pare ca astazi sunt urmariti de ghinion. Mingea pur si simplu nu vrea sa intre in poarta madrilenilor.
Vad pe aceleasi ecrane ale ziaristilor spanioli din fata mea ca antrenorul ehipei Athletic Bilbao da semne de neliniste. Mai sunt aproximativ 10 minute si echipa lui e condusa cu 2-0. Iar pe teren suveranitatea e clara. Nimeni nu mai crede in vreo rasturnare de situatie. Tribunele cu fanii echipei basce parca nici nu exista. Pe laterala opusa lor in schimb, in tribunele adverse, victoria s-a instalat deja si se transmite pe intreg stadionul. Diego scapa printr-un dribling superb in fata portii si marcheaza golul decisiv. 3-0 pentru Atlentico Madrid, victoria le apartine!
