Eu o sa fiu sincera, sincera de tot. Incerc sa fiu aici, sa zambesc si sa particip la o discutie. Dar, de fapt, partea aia din mine pe care am lasat-o in urma, partea mai buna din mine, se intoarce lenesa cu spatele la soare pe sezlongul meu de la Balchik si isi aranjeaza mai bine palaria de soare cu boruri largi. Mai trece jumatate de ora si incerc sa ma concentrez, sa ma gandesc la ce am de facut, dar picioarele mele bat apa mega-calda si catifelata din Vadu. Dar nu-i bai, right? Doar ce-au picioarele cu capul?
Iar la pranz... Ei bine, la pranz plimbam prin farfurie cateva chiftelute triste de la Nic. Si, deodata, in farfurie parca a inceput sa abureasca un bors de peste cu sos minune de iute, iar maraielile celor doi caini care ne vegheaza mesele prin geamul bucatariei parca au capatat note inalte si ascutite, de pescarusi flamanzi. Farfuria mi-e plina de sarmalute in foi de vita cu midii si orez si de mici frigarui din midii. Rosiile mele minimaliste au lasat locul unei salate Nostalgia marinarului (nicio legatura cu vecinul nostru din Cotroceni) – salata racoritoare, cu castraveciori murati si ...normal, previzibil.... midii.
In stanga mea – valuri albastre, cer luminos si un gardulet din sfoara alba si groasa. Putin mai in larg – ferma de scoici de la Dalboka. In fata – pereti abrupti de piatra scaldata de mare, mese din lemn, pline de scoici, melci si peste aromat si sezlonguri din lemn albit de vreme, pe care poti sta la soare, sa respiri adanc aerul sarat si fierbinte.
Azi mai intarzii putin la soare. Promit ca de maine chiar sunt aici!
